Reciteam o carte a unui celebru scriitor al secolului XIX, cand am dat peste aceasta sintagma. M-a facut sa ma gandesc putin, ajutandu-ma sa dezvolt in mintea mea un paradox al acestei expresii.
Contextul in care apare este unul destul de banal si nesemnificativ. Un tanar imbracat saracacios si si, poate, mizer, este abordat in mod nepoliticos de un betiv, care isi facea veacul intamplator pe acea strada, care il striga cu apelativul "Pălărier neamţ!". Tanarul, socat, `îngăimă`, printre alte afirmatii, si aceasta fraza, dorind sa arate ca orice detaliu observabil are posibilitatea de a-ti forma o imagine in fata celorlalti, de a te "turna" in fata celorlalti, aratandu o mica parte din cine esti sau, dimpotriva, expunand o idee eronata si contradictorie cu ceea ce sustii ca esti tu cu adevarat.
Dupa mine, asta poate fi un paradox.. Parerea pe care si-o formeaza ceilalti cand te intalnesc, este o parere de cele mai multe ori gresita pentru ca se bazeaza pe aparente, si nu pe argumente solide care ar putea-o justifica. Cu toate acestea, daca aparentele se bazeaza pe detalii nesemnificative (legate de infatisarea sau comportamentul tau la acel moment), apare o situatie contrastanta.
Sa vedem. Conform dexonline.ro:
APARÉNŢĂ, aparenţe, s.f. Înfăţişare exterioară (şi adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adv. În aparenţă = după exterior, la prima vedere. ♢ Ceea ce pare pe din afară; înfăţişare, manifestare exterioară evidentă a lucrurilor.
DETÁLIU s. n. element neesenţial al unui lucru; amănunt. ♢ lucru lipsit de importanţă, secundar.
In concluzie. Aparentele sunt pareri exterioare, la prima vedere, bazate, insa, pe amanunte, lucruri lipsite de importante. Atunci de ce ne formeaza o parere? De ce suntem ghidati de aceste lucruri marunte care pot fi sau nu generale, care arata sau nu adevarata personalitate a fiecaruia? Sau poate, pur si simplu, ce vedem este neplacut pentru noi, in special, nu si pentru altii. Sau este doar rodul imaginatiei noastre, in incercarea continua de a afla cat mai mult despre cel de langa noi, fie ca este o prezenta limpede sau una vaga. Poate celalalt nu doreste sa arate nimic, este impasiv si de nedeslusit, nu incearca sa fie inteles pentru ca nu vrea sau nu reuseste, sau isi pastreaza adevaratele trasaturi pentru persoane demne de a avea parte de el, intru totul. Dar noi tot vom vrea sa stim, sa cunoastem natura fiecarui lucru ce ne inconjoara, sa fim capabili sa citim, daca nu ganduri, personalitatea celorlalti, fara macar sa ne pese cu adevarat. O simpla curiozitate. Dar ajungem la concluzii false, straduindu-ne sa fim unici in cugetarile noastre, mai presus de ceilalti, sa aratam ca putem vedea ce nimeni nu poate. Ceea ce poate fi o poarta spre imaginatia noastra. Dar nu e neaparat un lucru util, nu?
Pe langa eventualul efect asupra noastra, ca "analitici", nu poate avea urmari asupra"subiectului analizat"? In exemplul de la care a pornit intreaga mea "cugetare", tanarul, dupa incidentul neplacut, a ramas cuprins de spaima, realizand ca "pălăria bate la ochi... E ridicolă! [...] Nimeni nu poartă astfel de pălării; asta atrage atenţia de la o poştă şi cine o vede o dată n-o mai uită..." Tanarul probabil ca nici nu observase ce influenta ar putea avea "pălăria" asupra imaginii sale si asupra celorlalti. Nu-i prea pasa de nimeni si nimic si cu certitudine ca nu ii era rusine. Dar, in urma incidentului, a ramas cu si el cu impresia ca ceea ce a facut nu era bine, ca era o figura caraghioasa si ciudata, lasand o urma `dizgratioasa` in mintea concetatenilor sai.
Atunci care era opinia lui? Sau a fost initial impasiv, nepasator, asteptand aprobarea altora pentru a reusi sa-si formeze o parere despre ce este si cum arata. Oare ar trebui sa asteptam cu totii `acceptul` altuia pentru a sti ce trebuie sa credem sau cum trebuie sa fim?
P.S.: Am folosit foarte des substantivul"parere" si derivate sau sinonime ale acestuia. Nu sunt sigura de ce. Poate nu stiu exact ce sau ale cui sunt parerile noastre:-?...
Contextul in care apare este unul destul de banal si nesemnificativ. Un tanar imbracat saracacios si si, poate, mizer, este abordat in mod nepoliticos de un betiv, care isi facea veacul intamplator pe acea strada, care il striga cu apelativul "Pălărier neamţ!". Tanarul, socat, `îngăimă`, printre alte afirmatii, si aceasta fraza, dorind sa arate ca orice detaliu observabil are posibilitatea de a-ti forma o imagine in fata celorlalti, de a te "turna" in fata celorlalti, aratandu o mica parte din cine esti sau, dimpotriva, expunand o idee eronata si contradictorie cu ceea ce sustii ca esti tu cu adevarat.
Dupa mine, asta poate fi un paradox.. Parerea pe care si-o formeaza ceilalti cand te intalnesc, este o parere de cele mai multe ori gresita pentru ca se bazeaza pe aparente, si nu pe argumente solide care ar putea-o justifica. Cu toate acestea, daca aparentele se bazeaza pe detalii nesemnificative (legate de infatisarea sau comportamentul tau la acel moment), apare o situatie contrastanta.
Sa vedem. Conform dexonline.ro:
APARÉNŢĂ, aparenţe, s.f. Înfăţişare exterioară (şi adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adv. În aparenţă = după exterior, la prima vedere. ♢ Ceea ce pare pe din afară; înfăţişare, manifestare exterioară evidentă a lucrurilor.
DETÁLIU s. n. element neesenţial al unui lucru; amănunt. ♢ lucru lipsit de importanţă, secundar.
In concluzie. Aparentele sunt pareri exterioare, la prima vedere, bazate, insa, pe amanunte, lucruri lipsite de importante. Atunci de ce ne formeaza o parere? De ce suntem ghidati de aceste lucruri marunte care pot fi sau nu generale, care arata sau nu adevarata personalitate a fiecaruia? Sau poate, pur si simplu, ce vedem este neplacut pentru noi, in special, nu si pentru altii. Sau este doar rodul imaginatiei noastre, in incercarea continua de a afla cat mai mult despre cel de langa noi, fie ca este o prezenta limpede sau una vaga. Poate celalalt nu doreste sa arate nimic, este impasiv si de nedeslusit, nu incearca sa fie inteles pentru ca nu vrea sau nu reuseste, sau isi pastreaza adevaratele trasaturi pentru persoane demne de a avea parte de el, intru totul. Dar noi tot vom vrea sa stim, sa cunoastem natura fiecarui lucru ce ne inconjoara, sa fim capabili sa citim, daca nu ganduri, personalitatea celorlalti, fara macar sa ne pese cu adevarat. O simpla curiozitate. Dar ajungem la concluzii false, straduindu-ne sa fim unici in cugetarile noastre, mai presus de ceilalti, sa aratam ca putem vedea ce nimeni nu poate. Ceea ce poate fi o poarta spre imaginatia noastra. Dar nu e neaparat un lucru util, nu?
Pe langa eventualul efect asupra noastra, ca "analitici", nu poate avea urmari asupra"subiectului analizat"? In exemplul de la care a pornit intreaga mea "cugetare", tanarul, dupa incidentul neplacut, a ramas cuprins de spaima, realizand ca "pălăria bate la ochi... E ridicolă! [...] Nimeni nu poartă astfel de pălării; asta atrage atenţia de la o poştă şi cine o vede o dată n-o mai uită..." Tanarul probabil ca nici nu observase ce influenta ar putea avea "pălăria" asupra imaginii sale si asupra celorlalti. Nu-i prea pasa de nimeni si nimic si cu certitudine ca nu ii era rusine. Dar, in urma incidentului, a ramas cu si el cu impresia ca ceea ce a facut nu era bine, ca era o figura caraghioasa si ciudata, lasand o urma `dizgratioasa` in mintea concetatenilor sai.
Atunci care era opinia lui? Sau a fost initial impasiv, nepasator, asteptand aprobarea altora pentru a reusi sa-si formeze o parere despre ce este si cum arata. Oare ar trebui sa asteptam cu totii `acceptul` altuia pentru a sti ce trebuie sa credem sau cum trebuie sa fim?
P.S.: Am folosit foarte des substantivul"parere" si derivate sau sinonime ale acestuia. Nu sunt sigura de ce. Poate nu stiu exact ce sau ale cui sunt parerile noastre:-?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu