Speranţă. Viitor. Eu.

Poate ca v-ati gandit, cel putin o data, la adevarata semnificatie a cuvantului "destin". Sau poate ca ati incercat sa-l transpuneti in viata voastra, cautand cu minutiozitate orice urma de asemanare intre acest termen aparent fatidic si trecutul vostru. Eu am incercat. Si nu numai o data. nu stiu daca am ajuns la o concluzie, sau am lasat-o balta dupa prea multe batai de cap.

Stiam ca, desi suntem capabili sa ne schimbam viata in functie de ce simtim, dorim sau speram, lucrurile pe care le facem ne vor conduce spre momente si locuri previzibile si indelung asteptate.
Poate ca fiecare dintre noi este constrans sa creada in destin doar pentru ca fiecare dintre noi spera. la un viitor stralucit, la idealuri implinite, la greseli iertate. Preferam sa dam o explicatie suprafireasca pentru actiunile pe care le savarsim sau evenimentele la care suntem nevoiti sa participam. Poate ca nu suntem destul de pregatiti sa ne asumam responsabilitatea pentru un trecut, un prezent si un posibil viitor atat de complex. Oare doar oamenii optimisti cred in"destin"? Sau poate fiecare dintre noi are o farama de speranta, mai fada sau mai accentuata.

Nimeni nu poate sti cu precizie ce il asteapta in viitor... Unii sunt entuziasti cu privire la asta, sperand si visand in orice clipa, sau poate fiind prea preocupati cu scopurile lor. Altii il vad ca ceva infim, ceva la care nu ar trebui sa ne gandim acum si pe care ar trebui sa-l lasam pe mai tarziu, poate in seama altcuiva, sau a altceva. Iar altii il considera o perioada sumbra si imprevizibila, avand o oarecare teama de necunoscut.
Eu as vrea sa pot vedea viitorul. Probabil ar fi gresit sau chiar naiv sa trag cu ochiul. Poate ca asta ar modifica pana si cursul evenimentelor, din moment ce viitorul este atat de instabil, vulnerabil. Cu toate acestea as vrea sa pot privi in viitor si sa pot vedea daca mai pot spera, daca lumea in care traiesc va fi la fel sau ne vom schimba cu totii. Oare vom avea aceleasi convingeri, aceleasi principii, aceleasi idealuri sau sperante? Oare vom mai lupta pentru un vis, sau ne vom ingropa in "ratiune", gandindu-ne ca asa este mai bine? Dar oare oamenii vor mai visa, vor mai spera, vor mai iubi? Sau vom ramane doar fiinte sterpe, stinghere, care se vor stinge usor, pe parcurs, in propria eclipsa. O eclipsa. Oare asta vom fi?
Puteam expune un scenariu mai putin sumbru, o perspectiva optimista, dar n-am facut-o. Ma intreb... Oare de ce? Poate e doar o teama interioara exprimata intr-un moment de absurda neliniste sau o dovada pura a sperantelor mele ca nimic din toate astea sa se intample sau poate o gandire acaparata de acea "ratiune" prosteasca. Sau poate ca inca astept acea piesa lipsa din "puzzle-ul" vietii mele care ma poate implini, domina sau restrange...