Emotie. Ideal. Eu.

Hmm... Cei ce ma cunosc, stiu ca imi controlez emotiile destul de greu si, de aceea, simt mereu nevoia sa mi le exprim. Pacat ca nu reusesc intotdeauna sa exprim ce trebuie. Poate nu stiu cum sa-mi redau trairile si, in dorinta de a ma dezvalui, devin pripita si stangace. Poate din cauza asta exista neintelegerile, nu? De fapt de unde pornesc ele? Oare nu ne-ar fi mult mai usor daca ne-am lamuri problemele la timp, fara a complica lucrurile mai mult decat sunt deja?

Gata! Nu mai vreau neintelegeri! De maine imi voi rezolva toate problemele si ii voi face pe ceilalti sa ma asculte, fie ca vor, fie ca nu, doar pentru ca nu vreau sa creada altceva decat adevarul, sau versiunea mea de adevar. Nu cred sa fie asa de greu, nu? Sau poate ca da? Voi fi capabila sa imi infrang teama si sa dau frau emotiilor? Poate imi va fi putin greu la inceput, dar voi reusi, nu?

Ba, din pacate, daca ma gandesc mai bine, nu cred. Sigur ca, din cand in cand, avem `scapari de personalitate` si ne este relativ usor sa spunem ce credem, fara vreo retinere. Dar nu putem face asta mereu, nu? Dupa cum am spus si intr-un post anterior, atata timp cat ne este teama sa dezvaluim chiar tot ce suntem, tot ce gandim, toate elementele prezente in viata noastra interioara, in micul nostru univers psihologic si spiritual, nu vom putea sa fim `sinceri` in adevarata esenta a cuvantului. Si poate din cauza asta nu reusim sa ne facem intelesi nici macar atunci cand dorim. Asta poate insemna ca lucrurile au iesit putin de sub control? :-? Complicat nu?

Uneori e greu sa ai acea mica parte a noastra care ne deosebeste, intr-un fel, de animale.. Conştiinţa. Sau poate nu?

Mi-ar placea sa pot strange in niste borcane vechi toate sentimentele si amintirile neplacute. Dar sa pastrez borcanele. Pentru mai tarziu, cand mi se face dor de ele. Sa pot trai doar cu acea fericire, falsa, sau mascata. Sa stiu ca pot rade mereu, fara sa fie un omulet nesuferit in capul meu care sa-mi insire ca pe un pergament galbejit motive pentru care nu ar trebui sa rad, care m-ar determina sa fiu serioasa din nou, sa-mi vad de treaba in continuare, sa incerc sa repar sau sa evit greselile facute pana acum, sa privesc intr-un singur punct si sa vreau sa ajung la el cu orice pret(rog a ma scuza pentru folosirea excesiva a conjunctiei "să", dar imi accentueaza frustrarea in momentul aparitiei acestor imagini in capsorul meu). Dar daca ambitia mea este sa fiu fericita? Sa depasesc obstacolele cu orice pret, ajungand in acel punct desavarsit in care fericirea nu mai e o notiune, ci intregul tau univers, de data asta, si exterior. Dar este posibil sa atingi un ideal? Idealul este o perfectiune, nu? Asta inseamna ca nu poate fi atins, simtit, in adevarata sa deplinatate, ramanand pentru noi doar un Soare, in jurul caruia noi, precum planetele, gravitam continuu, neintrerupt, uneori apropiindu-ne, alteori departandu-ne, fara sa putem vreodata sa-l atingem. Pentru ca pana la urma, ca orice Soare, s-ar putea sa ne raneasca daca ne apropiem prea mult. Poate din cauza asta preferam sa-l admiram de la distanta, ca pe un obiect de pret, dar a carui evolutie nu vrem sa o influentam in niciun fel, sperand ca vom putea, la un moment dat, sa ne bucuram de maxima lui intensitate. Cred ca asta inseamna fericirea pentru mine. Ca si idealul. Ca si perfectiunea.

Poate ca, pana la urma, nu voi avea nevoie de borcane. Sper ca, pana la apogeul "Soarelui" meu, sa reusesc sa ma folosesc de `impresiile nefavorabile`, asa cum si ele obisnuiau sa se foloseasca de mine odata. Dar pana atunci, sunt libera sa plang cand sunt trista, sa rad cand sunt vesela, sa fiu dezamagita, sau mandra de mine cand stiu ca merit, fara sa existe un omulet uracios care sa-mi controleze emotiile.