Speranţă. Viitor. Eu.

Poate ca v-ati gandit, cel putin o data, la adevarata semnificatie a cuvantului "destin". Sau poate ca ati incercat sa-l transpuneti in viata voastra, cautand cu minutiozitate orice urma de asemanare intre acest termen aparent fatidic si trecutul vostru. Eu am incercat. Si nu numai o data. nu stiu daca am ajuns la o concluzie, sau am lasat-o balta dupa prea multe batai de cap.

Stiam ca, desi suntem capabili sa ne schimbam viata in functie de ce simtim, dorim sau speram, lucrurile pe care le facem ne vor conduce spre momente si locuri previzibile si indelung asteptate.
Poate ca fiecare dintre noi este constrans sa creada in destin doar pentru ca fiecare dintre noi spera. la un viitor stralucit, la idealuri implinite, la greseli iertate. Preferam sa dam o explicatie suprafireasca pentru actiunile pe care le savarsim sau evenimentele la care suntem nevoiti sa participam. Poate ca nu suntem destul de pregatiti sa ne asumam responsabilitatea pentru un trecut, un prezent si un posibil viitor atat de complex. Oare doar oamenii optimisti cred in"destin"? Sau poate fiecare dintre noi are o farama de speranta, mai fada sau mai accentuata.

Nimeni nu poate sti cu precizie ce il asteapta in viitor... Unii sunt entuziasti cu privire la asta, sperand si visand in orice clipa, sau poate fiind prea preocupati cu scopurile lor. Altii il vad ca ceva infim, ceva la care nu ar trebui sa ne gandim acum si pe care ar trebui sa-l lasam pe mai tarziu, poate in seama altcuiva, sau a altceva. Iar altii il considera o perioada sumbra si imprevizibila, avand o oarecare teama de necunoscut.
Eu as vrea sa pot vedea viitorul. Probabil ar fi gresit sau chiar naiv sa trag cu ochiul. Poate ca asta ar modifica pana si cursul evenimentelor, din moment ce viitorul este atat de instabil, vulnerabil. Cu toate acestea as vrea sa pot privi in viitor si sa pot vedea daca mai pot spera, daca lumea in care traiesc va fi la fel sau ne vom schimba cu totii. Oare vom avea aceleasi convingeri, aceleasi principii, aceleasi idealuri sau sperante? Oare vom mai lupta pentru un vis, sau ne vom ingropa in "ratiune", gandindu-ne ca asa este mai bine? Dar oare oamenii vor mai visa, vor mai spera, vor mai iubi? Sau vom ramane doar fiinte sterpe, stinghere, care se vor stinge usor, pe parcurs, in propria eclipsa. O eclipsa. Oare asta vom fi?
Puteam expune un scenariu mai putin sumbru, o perspectiva optimista, dar n-am facut-o. Ma intreb... Oare de ce? Poate e doar o teama interioara exprimata intr-un moment de absurda neliniste sau o dovada pura a sperantelor mele ca nimic din toate astea sa se intample sau poate o gandire acaparata de acea "ratiune" prosteasca. Sau poate ca inca astept acea piesa lipsa din "puzzle-ul" vietii mele care ma poate implini, domina sau restrange...

Emotie. Ideal. Eu.

Hmm... Cei ce ma cunosc, stiu ca imi controlez emotiile destul de greu si, de aceea, simt mereu nevoia sa mi le exprim. Pacat ca nu reusesc intotdeauna sa exprim ce trebuie. Poate nu stiu cum sa-mi redau trairile si, in dorinta de a ma dezvalui, devin pripita si stangace. Poate din cauza asta exista neintelegerile, nu? De fapt de unde pornesc ele? Oare nu ne-ar fi mult mai usor daca ne-am lamuri problemele la timp, fara a complica lucrurile mai mult decat sunt deja?

Gata! Nu mai vreau neintelegeri! De maine imi voi rezolva toate problemele si ii voi face pe ceilalti sa ma asculte, fie ca vor, fie ca nu, doar pentru ca nu vreau sa creada altceva decat adevarul, sau versiunea mea de adevar. Nu cred sa fie asa de greu, nu? Sau poate ca da? Voi fi capabila sa imi infrang teama si sa dau frau emotiilor? Poate imi va fi putin greu la inceput, dar voi reusi, nu?

Ba, din pacate, daca ma gandesc mai bine, nu cred. Sigur ca, din cand in cand, avem `scapari de personalitate` si ne este relativ usor sa spunem ce credem, fara vreo retinere. Dar nu putem face asta mereu, nu? Dupa cum am spus si intr-un post anterior, atata timp cat ne este teama sa dezvaluim chiar tot ce suntem, tot ce gandim, toate elementele prezente in viata noastra interioara, in micul nostru univers psihologic si spiritual, nu vom putea sa fim `sinceri` in adevarata esenta a cuvantului. Si poate din cauza asta nu reusim sa ne facem intelesi nici macar atunci cand dorim. Asta poate insemna ca lucrurile au iesit putin de sub control? :-? Complicat nu?

Uneori e greu sa ai acea mica parte a noastra care ne deosebeste, intr-un fel, de animale.. Conştiinţa. Sau poate nu?

Mi-ar placea sa pot strange in niste borcane vechi toate sentimentele si amintirile neplacute. Dar sa pastrez borcanele. Pentru mai tarziu, cand mi se face dor de ele. Sa pot trai doar cu acea fericire, falsa, sau mascata. Sa stiu ca pot rade mereu, fara sa fie un omulet nesuferit in capul meu care sa-mi insire ca pe un pergament galbejit motive pentru care nu ar trebui sa rad, care m-ar determina sa fiu serioasa din nou, sa-mi vad de treaba in continuare, sa incerc sa repar sau sa evit greselile facute pana acum, sa privesc intr-un singur punct si sa vreau sa ajung la el cu orice pret(rog a ma scuza pentru folosirea excesiva a conjunctiei "să", dar imi accentueaza frustrarea in momentul aparitiei acestor imagini in capsorul meu). Dar daca ambitia mea este sa fiu fericita? Sa depasesc obstacolele cu orice pret, ajungand in acel punct desavarsit in care fericirea nu mai e o notiune, ci intregul tau univers, de data asta, si exterior. Dar este posibil sa atingi un ideal? Idealul este o perfectiune, nu? Asta inseamna ca nu poate fi atins, simtit, in adevarata sa deplinatate, ramanand pentru noi doar un Soare, in jurul caruia noi, precum planetele, gravitam continuu, neintrerupt, uneori apropiindu-ne, alteori departandu-ne, fara sa putem vreodata sa-l atingem. Pentru ca pana la urma, ca orice Soare, s-ar putea sa ne raneasca daca ne apropiem prea mult. Poate din cauza asta preferam sa-l admiram de la distanta, ca pe un obiect de pret, dar a carui evolutie nu vrem sa o influentam in niciun fel, sperand ca vom putea, la un moment dat, sa ne bucuram de maxima lui intensitate. Cred ca asta inseamna fericirea pentru mine. Ca si idealul. Ca si perfectiunea.

Poate ca, pana la urma, nu voi avea nevoie de borcane. Sper ca, pana la apogeul "Soarelui" meu, sa reusesc sa ma folosesc de `impresiile nefavorabile`, asa cum si ele obisnuiau sa se foloseasca de mine odata. Dar pana atunci, sunt libera sa plang cand sunt trista, sa rad cand sunt vesela, sa fiu dezamagita, sau mandra de mine cand stiu ca merit, fara sa existe un omulet uracios care sa-mi controleze emotiile.

O floare. Eu.

Optimistul nu vede spinii din cauza trandafirului, iar pesimistul nu vede trandafirul din cauza spinilor. ( Kahlil Gibran )

Zilele trecute, colega mea de banca si `tovarăşa` de drum, a gasit un trandafir care a ajuns la mine intr-un sfarsit(din fericire). M-am gandit sa vi-l arat si voua, printr-o poza. Poate aflu cum vi se par. Se stie ca toata lumea ii adora, poate pentru ca intruchipeaza o frumusete tipica: atragatoare la distanta, dureroasa la apropiere. Nu pot spune ca sunt florile mele preferate. Poate sunt cele mai delicate dintre ele. Trandafirii sunt delicati, uneori superficiali, alteori inspira profunzime. Au ceva special. Nu stiu exact ce. Pana la urma imi plac. Indeajuns de mult cat sa adaug aceasta postare pe blog.

Deci? Voi ce vedeti cand priviti un trandafir? Doar cateva zeci de petale dispuse concentric...sau ceva aparte?

"Amănuntele sînt foarte importante, da, da amănuntele! Ele te dau intotdeauna de gol şi strică totul..."

Reciteam o carte a unui celebru scriitor al secolului XIX, cand am dat peste aceasta sintagma. M-a facut sa ma gandesc putin, ajutandu-ma sa dezvolt in mintea mea un paradox al acestei expresii.
Contextul in care apare este unul destul de banal si nesemnificativ. Un tanar imbracat saracacios si si, poate, mizer, este abordat in mod nepoliticos de un betiv, care isi facea veacul intamplator pe acea strada, care il striga cu apelativul "Pălărier neamţ!". Tanarul, socat, `îngăimă`, printre alte afirmatii, si aceasta fraza, dorind sa arate ca orice detaliu observabil are posibilitatea de a-ti forma o imagine in fata celorlalti, de a te "turna" in fata celorlalti, aratandu o mica parte din cine esti sau, dimpotriva, expunand o idee eronata si contradictorie cu ceea ce sustii ca esti tu cu adevarat.

Dupa mine, asta poate fi un paradox.. Parerea pe care si-o formeaza ceilalti cand te intalnesc, este o parere de cele mai multe ori gresita pentru ca se bazeaza pe aparente, si nu pe argumente solide care ar putea-o justifica. Cu toate acestea, daca aparentele se bazeaza pe detalii nesemnificative (legate de infatisarea sau comportamentul tau la acel moment), apare o situatie contrastanta.
Sa vedem. Conform dexonline.ro:


APARÉNŢĂ, aparenţe, s.f. Înfăţişare exterioară (şi adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva. ♢ Loc. adv. În aparenţă = după exterior, la prima vedere. ♢ Ceea ce pare pe din afară; înfăţişare, manifestare exterioară evidentă a lucrurilor.

DETÁLIU s. n. element neesenţial al unui lucru; amănunt. ♢ lucru lipsit de importanţă, secundar.


In concluzie. Aparentele sunt pareri exterioare, la prima vedere, bazate, insa, pe amanunte, lucruri lipsite de importante. Atunci de ce ne formeaza o parere? De ce suntem ghidati de aceste lucruri marunte care pot fi sau nu generale, care arata sau nu adevarata personalitate a fiecaruia? Sau poate, pur si simplu, ce vedem este neplacut pentru noi, in special, nu si pentru altii. Sau este doar rodul imaginatiei noastre, in incercarea continua de a afla cat mai mult despre cel de langa noi, fie ca este o prezenta limpede sau una vaga. Poate celalalt nu doreste sa arate nimic, este impasiv si de nedeslusit, nu incearca sa fie inteles pentru ca nu vrea sau nu reuseste, sau isi pastreaza adevaratele trasaturi pentru persoane demne de a avea parte de el, intru totul. Dar noi tot vom vrea sa stim, sa cunoastem natura fiecarui lucru ce ne inconjoara, sa fim capabili sa citim, daca nu ganduri, personalitatea celorlalti, fara macar sa ne pese cu adevarat. O simpla curiozitate. Dar ajungem la concluzii false, straduindu-ne sa fim unici in cugetarile noastre, mai presus de ceilalti, sa aratam ca putem vedea ce nimeni nu poate. Ceea ce poate fi o poarta spre imaginatia noastra. Dar nu e neaparat un lucru util, nu?

Pe langa eventualul efect asupra noastra, ca "analitici", nu poate avea urmari asupra"subiectului analizat"? In exemplul de la care a pornit intreaga mea "cugetare", tanarul, dupa incidentul neplacut, a ramas cuprins de spaima, realizand ca "pălăria bate la ochi... E ridicolă! [...] Nimeni nu poartă astfel de pălării; asta atrage atenţia de la o poştă şi cine o vede o dată n-o mai uită..." Tanarul probabil ca nici nu observase ce influenta ar putea avea "pălăria" asupra imaginii sale si asupra celorlalti. Nu-i prea pasa de nimeni si nimic si cu certitudine ca nu ii era rusine. Dar, in urma incidentului, a ramas cu si el cu impresia ca ceea ce a facut nu era bine, ca era o figura caraghioasa si ciudata, lasand o urma `dizgratioasa` in mintea concetatenilor sai.

Atunci care era opinia lui? Sau a fost initial impasiv, nepasator, asteptand aprobarea altora pentru a reusi sa-si formeze o parere despre ce este si cum arata. Oare ar trebui sa asteptam cu totii `acceptul` altuia pentru a sti ce trebuie sa credem sau cum trebuie sa fim?




P.S.: Am folosit foarte des substantivul"parere" si derivate sau sinonime ale acestuia. Nu sunt sigura de ce. Poate nu stiu exact ce sau ale cui sunt parerile noastre:-?...