O poveste fără nume.

Hai să ne redenumim lumea.

O să mă trezesc într-o zi şi o să vreau să schimb modul în care percep lumea. O să şterg cu guma toate numele pe care le cunosc şi pe care le-am folosit şi toate ideile preconcepute sau experienţele trăite.

Vom simţi dorinţe, nevoi, emoţii, dar le vom şterge. Doar pentru a le mai simţi o dată, pentru a fi convinşi de ele, pentru a le dori mai mult.

Vom redeveni copii, ca altădată. O să ne ţinem de mână şi o să păşim într-o poveste fără nume. Da. O nouă poveste. Creată dintr-o viaţă obişnuită. Dar din experienţe unice.


O să bem un ceai de fructe la Cărtureşti şi o să citim frânturi de emoţie din cărţi prăfuite. O să pictăm totul în culori fără nume. O să descoperim fragmente de mare şi felii de cer şi o să alergăm până le prindem. O să fredonăm cântece preferate fără cuvinte şi o să dansăm până cădem râzând. O să aşteptăm ploaia cu nerăbdare, ca atunci când ajunge, să ne căutăm sub picăturile de vise cu aromă de căpşuni. O să iubim soarele şi să înotăm în valuri de lumină. Şi apoi o să ne facem un jurnal din chipul celuilalt, ştiind că vom găsi acolo tot ce am trăit până atunci.

Hai să căutăm lumea şi să o simţim aşa cum obişnuiam odată.
Şi apoi îi vom descoperi numele.

Rapsodie de culoare.

Trăim într-o lume colorată!!!

Hai să ne pictăm lumea. Fiecare cu o culoare. Sau fiecare cu o mie de culori. Ne cumpărăm vopsele şi pensule de 10. Sau nuu!! Mai bine fără pensule! Hai să pictăm cu degetele. Şi cu mâinile. Şi cu hainele. Şi cu tot corpul. Să ne jucăm cu vopsea ca acei copii. Să alergăm, să râdem şi apoi să ne îmbrăţişăm plini de vopsea. Şi să râdem iar. Să fim şi noi nişte zgubilitici coloraţi în lumea noastră colorată!

Să gândim puţin, dar să simţim totul!! Ca doi pinguini!

Hai să fim doi pinguini coloraţi!!
Şi să ne placă acadelele.
Şi să ne transformăm lumea într-o acadea colorată!

Şi ce dacă?

Căţel. Pisică. Papagal. Cal. Canar. Hamster. Porcuşor(cu sau fără Guineea). Nu peşti. Raţă. Cămilă. Iepure. Veveriţă. Viezure. Ornitorinc.

Gata!!
Ce atâtea complicaţii?

Vreau un pinguin! De fapt nu! Vreau doi pinguini. O fetiţă şi un băieţel. Să nu moară de singurătate, ca papagalii. Şi să se iubească muuult. Şi să îşi spună că se iubesc. Şi să se îmbrăţişeze. Şi să viseze la iubirea lor. Şi să nu se sature unul de altul niciodată. Şi să se privească în fiecare zi ca pentru prima oară şi să fie fericiţi că sunt pinguini şi s-au cunoscut.



Vreau să fiu un pinguin. Şi să găsesc un alt pinguin. Dacă aş fi fost pinguin, m-ai fi iubit?


Vreau un pinguin. Să mă iubească. Chiar dacă nu sunt un pinguin.


Hai să ne iubim ca doi pinguini. Te iubeeesc!!!

- Tuuuu… te mănânc, tu!
- ???
- Te mănânc, tu… şi nu te mai cac!!!

Dorinţă. Eu.

Hmm... M-am plictisit. Vreau ceva. Nu ştiu încă ce, dar o să vă informez curând.

Aah. Cred că ştiu acum.

Vreau să plec din Bucureşti. E sufocant, nu pentru că e terific de cald şi mizerabil, ci pentru că nu mă simt în regulă aici. Nu mă mai simt eu. Vreau aer. Vreau să merg undeva, lângă un pom bătrân, să întind un cearşaf verde decolorat şi să mă aşez cu genunchii în braţe. Vreau să citesc o Carte veche de o autoare necăsătorită şi neapreciată ca scriitoare la timpul ei. O Carte cu o poveste atractivă, care începe prost, continuă teribil de prost şi se încheie magnific... de ireal. O Carte ce inspiră fanteziile, speranţele sau experienţele autoarei. Vreau să termin Cartea repede şi să plâng de fericire la finalul ei. Vreau ca apoi să mă întind pe cearşaf, cu faţa la cer, şi să privesc fiecare norişor care trece deasupra capului meu, încercând să-l asemăn cu vreun personaj, sau vreo imagine bizară legată de vreo abstracţiune, din acea Carte. Vreau să realizez, apoi, cum fiecare sentiment pe care mi l-a trezit acea Carte se regăseşte în viaţa mea. Şi vreau să găsesc similarităţi între personaje din realitate şi personaje din Carte, să fiu plăcut şi neplăcut surprinsă, să mă mai gândesc puţin, să râd cu mine însămi şi apoi să plâng iar. Apoi vreau să mă ridic, să zăresc o pădure şi să alerg până la ea, încercând să nu mă gandesc ce şi de ce fac asta. Vreau să înceapă să plouă, să fiu obosită, să transpir, să ma julesc la genunchi şi să mă murdăresc de noroi şi apoi să mă opresc; să ascult zgomotele pădurii, să fiu cuprinsă de un fior rece, să realizez că nu e nimic acolo şi să mă întorc epuizată la cearşaful meu. Vreau să ajung repede la cearşaf, să beau puţină apă, să realizez că totul e ud, să intenţionez să-l strâng, dar să fiu distrasă de un gând vag şi să-mi dau seama că ce am făcut adineaori era deja în mintea mea, o imagine pierdută pe care nu am văzut-o niciodata în realitate, dar care era vie şi pregnantă in capul meu. O imagine din Carte. Altă Carte. Vreau să încerc să nu mă mai gandesc la posibile afecţiuni mintale, să mă întind pe cearşaf, în ciuda oricărei raţiuni, să ma ghemuiesc cu genunchii la piept şi să adorm încruntată de îngrijorare şi epuizare. Vreau să visez frumos, unul din visele care nu-ţi dau pace nici când eşti treaz, dar pe care să nu mi-l aduc aminte când mă trezesc, după mult timp.

Pentru că, în final, vreau ca atunci când închid ochii, să nu îmi pese unde mă aflu, ce este în jurul meu sau ce voi înfrunta mai târziu. Vreau să fiu doar eu şi cu mine, singure, neschimbate, cu aceleaşi speranţe şi gânduri dintotdeauna, privind zâmbind un alt vis tipic adolescentin ivindu-se din colţişoarele minţii noastre. Tipic eu.

Speranţă. Viitor. Eu.

Poate ca v-ati gandit, cel putin o data, la adevarata semnificatie a cuvantului "destin". Sau poate ca ati incercat sa-l transpuneti in viata voastra, cautand cu minutiozitate orice urma de asemanare intre acest termen aparent fatidic si trecutul vostru. Eu am incercat. Si nu numai o data. nu stiu daca am ajuns la o concluzie, sau am lasat-o balta dupa prea multe batai de cap.

Stiam ca, desi suntem capabili sa ne schimbam viata in functie de ce simtim, dorim sau speram, lucrurile pe care le facem ne vor conduce spre momente si locuri previzibile si indelung asteptate.
Poate ca fiecare dintre noi este constrans sa creada in destin doar pentru ca fiecare dintre noi spera. la un viitor stralucit, la idealuri implinite, la greseli iertate. Preferam sa dam o explicatie suprafireasca pentru actiunile pe care le savarsim sau evenimentele la care suntem nevoiti sa participam. Poate ca nu suntem destul de pregatiti sa ne asumam responsabilitatea pentru un trecut, un prezent si un posibil viitor atat de complex. Oare doar oamenii optimisti cred in"destin"? Sau poate fiecare dintre noi are o farama de speranta, mai fada sau mai accentuata.

Nimeni nu poate sti cu precizie ce il asteapta in viitor... Unii sunt entuziasti cu privire la asta, sperand si visand in orice clipa, sau poate fiind prea preocupati cu scopurile lor. Altii il vad ca ceva infim, ceva la care nu ar trebui sa ne gandim acum si pe care ar trebui sa-l lasam pe mai tarziu, poate in seama altcuiva, sau a altceva. Iar altii il considera o perioada sumbra si imprevizibila, avand o oarecare teama de necunoscut.
Eu as vrea sa pot vedea viitorul. Probabil ar fi gresit sau chiar naiv sa trag cu ochiul. Poate ca asta ar modifica pana si cursul evenimentelor, din moment ce viitorul este atat de instabil, vulnerabil. Cu toate acestea as vrea sa pot privi in viitor si sa pot vedea daca mai pot spera, daca lumea in care traiesc va fi la fel sau ne vom schimba cu totii. Oare vom avea aceleasi convingeri, aceleasi principii, aceleasi idealuri sau sperante? Oare vom mai lupta pentru un vis, sau ne vom ingropa in "ratiune", gandindu-ne ca asa este mai bine? Dar oare oamenii vor mai visa, vor mai spera, vor mai iubi? Sau vom ramane doar fiinte sterpe, stinghere, care se vor stinge usor, pe parcurs, in propria eclipsa. O eclipsa. Oare asta vom fi?
Puteam expune un scenariu mai putin sumbru, o perspectiva optimista, dar n-am facut-o. Ma intreb... Oare de ce? Poate e doar o teama interioara exprimata intr-un moment de absurda neliniste sau o dovada pura a sperantelor mele ca nimic din toate astea sa se intample sau poate o gandire acaparata de acea "ratiune" prosteasca. Sau poate ca inca astept acea piesa lipsa din "puzzle-ul" vietii mele care ma poate implini, domina sau restrange...

Emotie. Ideal. Eu.

Hmm... Cei ce ma cunosc, stiu ca imi controlez emotiile destul de greu si, de aceea, simt mereu nevoia sa mi le exprim. Pacat ca nu reusesc intotdeauna sa exprim ce trebuie. Poate nu stiu cum sa-mi redau trairile si, in dorinta de a ma dezvalui, devin pripita si stangace. Poate din cauza asta exista neintelegerile, nu? De fapt de unde pornesc ele? Oare nu ne-ar fi mult mai usor daca ne-am lamuri problemele la timp, fara a complica lucrurile mai mult decat sunt deja?

Gata! Nu mai vreau neintelegeri! De maine imi voi rezolva toate problemele si ii voi face pe ceilalti sa ma asculte, fie ca vor, fie ca nu, doar pentru ca nu vreau sa creada altceva decat adevarul, sau versiunea mea de adevar. Nu cred sa fie asa de greu, nu? Sau poate ca da? Voi fi capabila sa imi infrang teama si sa dau frau emotiilor? Poate imi va fi putin greu la inceput, dar voi reusi, nu?

Ba, din pacate, daca ma gandesc mai bine, nu cred. Sigur ca, din cand in cand, avem `scapari de personalitate` si ne este relativ usor sa spunem ce credem, fara vreo retinere. Dar nu putem face asta mereu, nu? Dupa cum am spus si intr-un post anterior, atata timp cat ne este teama sa dezvaluim chiar tot ce suntem, tot ce gandim, toate elementele prezente in viata noastra interioara, in micul nostru univers psihologic si spiritual, nu vom putea sa fim `sinceri` in adevarata esenta a cuvantului. Si poate din cauza asta nu reusim sa ne facem intelesi nici macar atunci cand dorim. Asta poate insemna ca lucrurile au iesit putin de sub control? :-? Complicat nu?

Uneori e greu sa ai acea mica parte a noastra care ne deosebeste, intr-un fel, de animale.. Conştiinţa. Sau poate nu?

Mi-ar placea sa pot strange in niste borcane vechi toate sentimentele si amintirile neplacute. Dar sa pastrez borcanele. Pentru mai tarziu, cand mi se face dor de ele. Sa pot trai doar cu acea fericire, falsa, sau mascata. Sa stiu ca pot rade mereu, fara sa fie un omulet nesuferit in capul meu care sa-mi insire ca pe un pergament galbejit motive pentru care nu ar trebui sa rad, care m-ar determina sa fiu serioasa din nou, sa-mi vad de treaba in continuare, sa incerc sa repar sau sa evit greselile facute pana acum, sa privesc intr-un singur punct si sa vreau sa ajung la el cu orice pret(rog a ma scuza pentru folosirea excesiva a conjunctiei "să", dar imi accentueaza frustrarea in momentul aparitiei acestor imagini in capsorul meu). Dar daca ambitia mea este sa fiu fericita? Sa depasesc obstacolele cu orice pret, ajungand in acel punct desavarsit in care fericirea nu mai e o notiune, ci intregul tau univers, de data asta, si exterior. Dar este posibil sa atingi un ideal? Idealul este o perfectiune, nu? Asta inseamna ca nu poate fi atins, simtit, in adevarata sa deplinatate, ramanand pentru noi doar un Soare, in jurul caruia noi, precum planetele, gravitam continuu, neintrerupt, uneori apropiindu-ne, alteori departandu-ne, fara sa putem vreodata sa-l atingem. Pentru ca pana la urma, ca orice Soare, s-ar putea sa ne raneasca daca ne apropiem prea mult. Poate din cauza asta preferam sa-l admiram de la distanta, ca pe un obiect de pret, dar a carui evolutie nu vrem sa o influentam in niciun fel, sperand ca vom putea, la un moment dat, sa ne bucuram de maxima lui intensitate. Cred ca asta inseamna fericirea pentru mine. Ca si idealul. Ca si perfectiunea.

Poate ca, pana la urma, nu voi avea nevoie de borcane. Sper ca, pana la apogeul "Soarelui" meu, sa reusesc sa ma folosesc de `impresiile nefavorabile`, asa cum si ele obisnuiau sa se foloseasca de mine odata. Dar pana atunci, sunt libera sa plang cand sunt trista, sa rad cand sunt vesela, sa fiu dezamagita, sau mandra de mine cand stiu ca merit, fara sa existe un omulet uracios care sa-mi controleze emotiile.

O floare. Eu.

Optimistul nu vede spinii din cauza trandafirului, iar pesimistul nu vede trandafirul din cauza spinilor. ( Kahlil Gibran )

Zilele trecute, colega mea de banca si `tovarăşa` de drum, a gasit un trandafir care a ajuns la mine intr-un sfarsit(din fericire). M-am gandit sa vi-l arat si voua, printr-o poza. Poate aflu cum vi se par. Se stie ca toata lumea ii adora, poate pentru ca intruchipeaza o frumusete tipica: atragatoare la distanta, dureroasa la apropiere. Nu pot spune ca sunt florile mele preferate. Poate sunt cele mai delicate dintre ele. Trandafirii sunt delicati, uneori superficiali, alteori inspira profunzime. Au ceva special. Nu stiu exact ce. Pana la urma imi plac. Indeajuns de mult cat sa adaug aceasta postare pe blog.

Deci? Voi ce vedeti cand priviti un trandafir? Doar cateva zeci de petale dispuse concentric...sau ceva aparte?