Dorinţă. Eu.

Hmm... M-am plictisit. Vreau ceva. Nu ştiu încă ce, dar o să vă informez curând.

Aah. Cred că ştiu acum.

Vreau să plec din Bucureşti. E sufocant, nu pentru că e terific de cald şi mizerabil, ci pentru că nu mă simt în regulă aici. Nu mă mai simt eu. Vreau aer. Vreau să merg undeva, lângă un pom bătrân, să întind un cearşaf verde decolorat şi să mă aşez cu genunchii în braţe. Vreau să citesc o Carte veche de o autoare necăsătorită şi neapreciată ca scriitoare la timpul ei. O Carte cu o poveste atractivă, care începe prost, continuă teribil de prost şi se încheie magnific... de ireal. O Carte ce inspiră fanteziile, speranţele sau experienţele autoarei. Vreau să termin Cartea repede şi să plâng de fericire la finalul ei. Vreau ca apoi să mă întind pe cearşaf, cu faţa la cer, şi să privesc fiecare norişor care trece deasupra capului meu, încercând să-l asemăn cu vreun personaj, sau vreo imagine bizară legată de vreo abstracţiune, din acea Carte. Vreau să realizez, apoi, cum fiecare sentiment pe care mi l-a trezit acea Carte se regăseşte în viaţa mea. Şi vreau să găsesc similarităţi între personaje din realitate şi personaje din Carte, să fiu plăcut şi neplăcut surprinsă, să mă mai gândesc puţin, să râd cu mine însămi şi apoi să plâng iar. Apoi vreau să mă ridic, să zăresc o pădure şi să alerg până la ea, încercând să nu mă gandesc ce şi de ce fac asta. Vreau să înceapă să plouă, să fiu obosită, să transpir, să ma julesc la genunchi şi să mă murdăresc de noroi şi apoi să mă opresc; să ascult zgomotele pădurii, să fiu cuprinsă de un fior rece, să realizez că nu e nimic acolo şi să mă întorc epuizată la cearşaful meu. Vreau să ajung repede la cearşaf, să beau puţină apă, să realizez că totul e ud, să intenţionez să-l strâng, dar să fiu distrasă de un gând vag şi să-mi dau seama că ce am făcut adineaori era deja în mintea mea, o imagine pierdută pe care nu am văzut-o niciodata în realitate, dar care era vie şi pregnantă in capul meu. O imagine din Carte. Altă Carte. Vreau să încerc să nu mă mai gandesc la posibile afecţiuni mintale, să mă întind pe cearşaf, în ciuda oricărei raţiuni, să ma ghemuiesc cu genunchii la piept şi să adorm încruntată de îngrijorare şi epuizare. Vreau să visez frumos, unul din visele care nu-ţi dau pace nici când eşti treaz, dar pe care să nu mi-l aduc aminte când mă trezesc, după mult timp.

Pentru că, în final, vreau ca atunci când închid ochii, să nu îmi pese unde mă aflu, ce este în jurul meu sau ce voi înfrunta mai târziu. Vreau să fiu doar eu şi cu mine, singure, neschimbate, cu aceleaşi speranţe şi gânduri dintotdeauna, privind zâmbind un alt vis tipic adolescentin ivindu-se din colţişoarele minţii noastre. Tipic eu.